Un indiciu pentru recuperarea autenticității: Bussot, Raul

După ce am ajuns în Statele Unite, am început să lucrez pentru o companie de televiziune prin cablu. Mai târziu am lucrat pe cont propriu ca tehnician de televiziune, folosind ceea ce învățasem în Cuba, iar în 1999 am început să lucrez pentru compania de telefonie AT&T.

În Cuba lucram în domeniul electronicii. Studiasem electronica acolo și am lucrat câțiva ani la o companie de servicii tehnice pentru calculatoare. Salariul primit de la stat nu era însă suficient pentru a-mi întreține familia, așa că trebuia să lucrez și pe cont propriu, reparând tot felul de aparate electronice.

Când am plecat, situația din Cuba era foarte grea. După destrămarea Uniunii Sovietice, aprovizionarea Cubei cu tot felul de bunuri a scăzut considerabil și lipsea aproape orice: îmbrăcăminte, alimente și multe altele. Problema fundamentală nu era lipsa banilor, ci lipsa produselor, iar acesta a fost principalul motiv pentru care am plecat. Situația s-a îmbunătățit puțin după ce deținerea dolarilor americani a fost dezincriminată și persoanelor care locuiau în Statele Unite li s-a permis să trimită bani în Cuba, dar nu s-a schimbat prea mult. Tinerii nu aveau în continuare un viitor sau oportunități, iar viața sub un sistem represiv care nu permitea dezvoltarea personală rămânea foarte dificilă.

Motivul a fost atât situația economică, cât și cea politică. Oamenii care, asemenea mie, lucrau pe cont propriu și obțineau ceva mai mulți bani sau produse erau adesea persecutați și pedepsiți pentru ceea ce se numea „îmbogățire ilicită”. Penuria de petrol provoca și întreruperi frecvente de curent, care mă împiedicau să repar aparate electronice. Era extrem de greu să găsesc alimente, haine și încălțăminte pentru cei doi fii ai mei. Toate acestea ne-au făcut să hotărâm să părăsim insula împreună, ca familie.

Momentul în care ne-a salvat Paza de Coastă a Statelor Unite a fost cel mai extraordinar. După cinci zile în derivă pe mare, am simțit în sfârșit că supraviețuiserăm. A fost ca și cum mi s-ar fi luat o mare povară de pe umeri și am știut că ajunseserăm cu adevărat în locul în care credeam că trebuia să ajungem. Era sfârșitul lungii noastre odisei pe mare.

Viața mea s-a schimbat în mod evident după ce am ajuns în Statele Unite. Am învățat engleza, mi-am îmbunătățit condițiile de muncă și am putut lucra pentru o companie bună. Mai presus de toate, le-am putut oferi copiilor noștri o educație bună, ceea ce fusese unul dintre principalele motive pentru care veniserăm în această țară. Viața mea s-a schimbat vizibil și s-a îmbunătățit foarte mult.

Am considerat că era bine ca cineva dintr-o altă țară să dedice timp răspândirii acestui tip de experiență. M-am gândit că putea fi deosebit de util dacă ajungea la oamenii din Coreea de Nord care suferă sub un sistem asemănător celui cubanez și care își doresc o viață mai bună și un alt sistem social. M-am bucurat, deoarece nu-mi imaginasem niciodată că persoane dintr-o țară dezvoltată, cu o cultură cu totul diferită, se vor interesa de aceste fapte. Până atunci credeam că asemenea povești îi interesau doar pe cubanezi.

Mi-aș da curaj să o fac din nou. Faptul că am putut veni în Statele Unite a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață. Mi-aș spune să mă informez puțin mai bine dinainte, pentru a reuși într-un mod mai bun. Chiar și așa, aș lua aceeași decizie și aș încerca din nou. Încercarea de a scăpa dintr-o țară în care oamenii nu au niciun viitor este ceva ce trebuie făcut.

Am ajuns în Statele Unite cu cei doi copii mici și am locuit la început în casa foarte mică a tatălui meu. Mai târziu am închiriat o casă mai mare și mai confortabilă, copiii au început să meargă la o tabără de vară, iar eu și soțul meu am început să lucrăm. Seara am urmat un curs de engleză de opt luni și am obținut un loc de muncă la aceeași școală unde învățam. Treptat mi-am îmbunătățit engleza și am schimbat locurile de muncă; când copiii au mai crescut, am revenit la studiul limbii engleze. Apoi am absolvit un program de radiologie de doi ani și am început să fac radiografii. Într-un spital am învățat să efectuez examinări MRI și încă lucram în acest domeniu la momentul interviului.

Am studiat electronica și componentele fizice ale calculatoarelor și am lucrat la o companie de reparații de calculatoare. Soțul meu a absolvit aceeași școală și lucra la aceeași companie; acolo ne-am cunoscut, ne-am căsătorit și am avut doi copii. Viața a devenit mai grea pe măsură ce responsabilitățile și obligațiile familiei au crescut. Spațiul în care locuiam era atât de mic, încât după nașterea copiilor a trebuit să începem extinderea casei pentru a putea trăi mai confortabil.

În 1993, situația din Cuba era foarte grea. Aveam doi copii, de trei și patru ani, iar viața devenea din ce în ce mai dificilă și mai complicată. Viața era, în esență, o chestiune de supraviețuire și era greu să ai aspirații sau să faci planuri. Oricât ai fi muncit și indiferent ce ți-ai fi dorit, viața depindea în întregime de modul în care era conceput sistemul în acel moment.

Nu era doar o nevoie economică. Voiam să depășim agonia de a încerca să supraviețuim zi de zi, să ne stabilim obiective și să realizăm ceva. Dar acolo era aproape imposibil să faci planuri; mă simțeam ca o marionetă căreia i se spunea ce să facă. Trebuia să alegem între a rămâne și a trăi ca niște plante sau a pleca în căutarea unui viitor mai bun, în care să ne putem face propriile planuri și lua propriile decizii.

Benzina despre care credeam că ne va ajunge până în Statele Unite s-a terminat mult mai devreme și am rămas în derivă. Estimaserăm că vom ajunge în aproximativ paisprezece ore, dar nu știam cât de aproape sau departe eram de coasta americană și credeam că ne aflam mai aproape de Cuba. Pentru că era greu să vâslim în Curentul Golfului, la un moment dat am hotărât să ne întoarcem în Cuba. Cei doi copii mici, cărora le promiseserăm un loc mai bun, s-au împotrivit însă cu fermitate întoarcerii. Plecaserăm pentru ei, așa că am hotărât să continuăm tot pentru ei și am pornit din nou înainte.

Am luat lapte lichid și lapte condensat pentru copii, ciocolată, conserve de Spam, zahăr și apă. Am pregătit și haine pentru a-i proteja de soare și de frig: pulovere, jachete cu glugă și prosoape. Aveam o busolă și veste de salvare făcute de noi, precum și pastile și injecții pentru cazul în care copiii aveau rău de mare. Alex, cel mic, avea deseori greață, iar efectul medicamentului dura aproximativ șase ore. Mai târziu a refuzat pastilele, așa că a trebuit să-i fac o injecție. Am folosit tot ce luaserăm și toate ne-au fost de mare ajutor.

Ori de câte ori vedeam un vapor, strigam: „Avem copii!”, pentru a atrage atenția. Copiii ne-au auzit spunând asta de atâtea ori, încât au început să strige și ei. După salvare, îmi amintesc că Raul Jr. a întrebat dacă și aici se întrerupe curentul electric. În Cuba, curentul se oprea adesea tocmai când se difuzau desenele animate, așa că cei mici nu le puteau vedea. Când le-am explicat salvatorilor ce voia să spună, au zâmbit și au râs, deoarece în Statele Unite acest lucru nu se întâmpla aproape niciodată.

La început m-a surprins că se întâmpla așa ceva. Apoi am simțit o mare bucurie și admirație pentru faptul că o persoană dintr-o cultură cu totul diferită de a noastră se interesa de ceea ce trăiserăm. Cred că în Coreea de Nord oamenii suferă din cauza unei represiuni, a unor restricții și a unor probleme asemănătoare cu cele pe care le-am trăit noi. M-a impresionat că oameni dintr-o altă cultură erau preocupați de aceste realități și voiau să arate nu numai realitatea lor, ci și pe cea a altor țări precum a noastră.

Speranța că le-aș putea oferi copiilor mei o viață mai bună, un viitor mai bun și o viață diferită de cea pe care o aveau.

Mi-aș spune că ar fi trebuit să o fac mai devreme și că aș lua din nou aceeași decizie dacă ar fi necesar. Nu am regretat niciodată. Am reușit să atingem obiectivele reprezentate de planurile noastre și de motivele pentru care am plecat. Dacă ar trebui să o fac din nou, aș face-o.

După ce am ajuns în Statele Unite, îmi amintesc că ne-am mutat într-o casă nouă și că am urmat școala primară și gimnazială. Ne-am mutat din nou, iar eu am mers la un liceu de arte, ceea ce a fost o experiență foarte bună. Mai târziu am urmat o facultate în Brooklyn, New York, unde am cunoscut mulți oameni interesanți. După terminarea facultății am hotărât să vin la Seoul.

Aveam doar cinci ani când am plecat din Cuba, așa că nu am multe amintiri. Părinții mei mi-au spus că eram un copil liniștit căruia îi plăcea să se uite la televizor și să deseneze. Petreceam mult timp jucându-mă pe stradă cu prietenii, cu fratele meu mai mic și cu copiii vecinilor. La acea vreme, copiii din Cuba aveau foarte puține lucruri de făcut în afara celor cotidiene aflate chiar în jurul lor.

Amintirile mele au rămas ca niște imagini sau scene de vis, nu ca o poveste continuă. Pluta a fost asamblată noaptea într-o mică zonă cu mangrove, lângă mare, nu în larg. Îmi amintesc întunericul și umezeala, cum am dus pluta până la apă, cum cineva a alunecat pe o plajă cu pietre destul de mari în loc de nisip, mirosul de benzină și fumul motorului în timp ce plecam din Cuba. Pe mare îmi amintesc că a sărit câinele de pe plută și îmi amintesc furtuna. Pluta urca și cobora în vânt și ploaie, iar Francisco mă ținea. Ne-am legat de plută ca să nu fim aruncați în apă și ne-am acoperit cu o prelată sau cu prosoape. Îmi amintesc și frigul din acea noapte, dar nu îmi amintesc întregul voiaj.

Fusesem mereu curios în privința poveștii plecării familiei mele din Cuba, dar nu le cerusem niciodată părinților să mi-o povestească în detaliu. Vorbeam rareori despre ea, iar odată cu trecerea timpului toți am devenit mai ocupați și ne-am mutat tot mai departe unii de alții, așa că povestea a rămas treptat în urmă. Când l-am cunoscut pe Kim Hongrok și i-am spus povestea familiei mele, a vrut imediat să o transforme într-o lucrare care să poată fi arătată altora. Amândoi am simțit că merita să fie spusă din nou. Am considerat că avea o percepție ascuțită asupra artei și asupra situațiilor în care trăiesc oamenii timpului nostru. Eu am participat ca mediu de transmitere a poveștii. Am sperat ca lucrarea să nu prezinte doar povestea puternică a evadării din Cuba, ci să le ofere oamenilor și ocazia de a-și privi propria viață.

Faptul că știu de unde provin este foarte important în viața mea. Plecarea din Cuba împreună cu familia la vârsta de cinci ani—dintr-un loc unde existau foarte puține oportunități sau speranțe—ne-a dat șansa să ne construim propria viață și mi-a oferit ceva special pe care mulți nu îl au: o perspectivă și un etalon după care evaluez tot ce fac. Dacă părinții mei nu ne-ar fi riscat viețile și viitorul hotărând să părăsească Cuba, eu nu aș fi aici, noi nu am realiza această expoziție și nu aș fi obținut ceea ce am obținut. De aceea simt că trebuie să merg mai departe și să fac mai mult. Este o datorie pe care o am față de mine însumi și față de părinții mei.

Primul lucru pe care vreau să-l comunic este speranța: speranța că oamenii aflați în situații precum cele din Cuba sau Coreea de Nord ar putea să plece, să-și construiască propria viață în condiții mai bune și să ia propriile decizii. În același timp, sper ca oamenii din societatea contemporană care nu au trecut printr-o încercare de viață și de moarte, dincolo de greutățile cotidiene, să folosească povestea mea pentru a reflecta asupra propriei vieți. Să petreci cinci zile pe o plută evadând dintr-o țară comunistă, fără să știi dacă vei trăi sau vei muri, lasă urme pentru tot restul vieții. Sper ca această poveste să le dea speranță oamenilor aflați în situații similare și să devină pentru ceilalți o mică ocazie de a-și îmbunătăți viața.

Faptul că am locuit la Seoul mai mult de un an mi-a oferit mult timp pentru a-i observa pe coreeni. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții în Miami, unde există o populație cubaneză numeroasă. Am simțit că atât coreenii, cât și cubanezii împărtășesc un puternic sentiment de apropiere și căldură. Prietenii se tratează ca frații sau surorile; cineva abia cunoscut poate fi primit repede ca membru al familiei; iar oamenii sunt dispuși să ofere ceea ce au chiar și unui oaspete necunoscut. Cele două culturi și societăți sunt diferite, dar am văzut multe asemănări în relațiile dintre oameni. Am cunoscut oameni minunați și am trăit experiențe excelente în Coreea. Așa cum plecarea din Cuba mi-a schimbat viața, experiența din Coreea a schimbat-o și ea. Vreau să las o urmă pozitivă în Coreea, așa cum Coreea a lăsat o urmă pozitivă în viața mea.

După ce am ajuns în Statele Unite, am putut avea lucrurile pe care mi le doream și nu mi-a lipsit nimic. Am trăit experiențe pe care mulți oameni nu le au și am avut o viață foarte bună.

Din ceea ce mi-au povestit părinții mei, era greu să obții multe dintre lucrurile de bază necesare traiului, precum hainele și alimentele. Fratele meu și cu mine eram foarte mici, iar copiii nu vor decât să se uite la desene animate la televizor sau să se joace. Ne jucam mai ales afară și puteam face doar lucruri simple, deoarece în Cuba erau foarte puține posibilități de distracție.

Am foarte puține amintiri despre Cuba, dar îmi revine o scenă din voiajul cu pluta. În a treia noapte, ne-a surprins o furtună puternică în mijlocul mării. Totul era negru, iar un fulger a lovit marea și a luminat împrejurimile. În acel moment îmi amintesc că l-am văzut pe tatăl meu—sau silueta lui—stând în picioare pe plută. Nu știu cum ar fi fost viața mea dacă aș fi crescut în Cuba. Venirea în Statele Unite mi-a dat ocazia să studiez ceea ce voiam și să trăiesc fără restricții. Cred că aceasta era exact ocazia pe care părinții mei voiau să ne-o ofere aducându-ne aici.

Când mă întreabă cineva care a fost cel mai interesant lucru din viața mea, primul lucru care îmi vine în minte este voiajul nostru pe plută și felul în care viața mea s-a schimbat ca urmare a lui.

Am fost nespus de bucuros. Există oameni care acordă atenție subiectelor dificile și există oameni care duc vieți foarte grele sub regimuri militare precum cele din Cuba și Coreea de Nord. Am sperat ca oamenii din lume să afle ce se întâmplă cu adevărat, iar cei care trăiesc în aceste țări să poată întâlni într-o zi expoziția și să găsească speranța de a-și părăsi viața actuală pentru ceva mai bun.

Cuba este țara în care m-am născut și rădăcina naționalității mele. Ea definește multe aspecte ale vieții mele, inclusiv felul în care privesc numeroase chestiuni. Faptul că am venit din Cuba în Statele Unite mi-a oferit o perspectivă mai deschisă decât au mulți oameni care nu au fost nevoiți să îndure asemenea dificultăți, iar eu cred că faptul de a fi cubanez îmi oferă posibilitatea de a vedea lumea într-un mod mai larg.

Aș dori să vizitez Cuba oricând. Am încă rude acolo și am mai fost în vizită; am petrecut clipe frumoase cu familia și am văzut Cuba cu ochii mei. M-au impresionat în mod deosebit arhitectura și mașinile. Era ca o călătorie înapoi în timp până în 1951 și era interesant să vezi că imobilele, arhitectura și condițiile de trai din anii 1950 erau încă prezente acolo. Vizita este interesantă fiindcă este o lume foarte diferită de cea în care trăiesc.

Viața mea s-a schimbat complet, de parcă noaptea s-ar fi transformat în zi. În Cuba era greu să te dezvolți pe cont propriu și, oficial, trebuia să lucrezi pentru stat. Din câte îmi amintesc, cine nu lucra pentru stat putea fi declarat periculos în temeiul așa-numitei „legi a periculozității” și putea fi închis până la patru ani fără niciun motiv. În Statele Unite am putut să-mi conduc propria afacere și să trăiesc fără o asemenea problemă.

Nu era foarte diferită de viața celorlalți care se aflau pe plută. În fiecare dimineață te trezeai gândindu-te ce vei mânca în acea zi și cum vei găsi hrană pentru ziua respectivă și pentru cea următoare. Viața în Cuba însemna, în esență, să cauți ceva de mâncare.

Sistemul socialist mă sufoca. Când priveam spre viitor din Cuba, simțeam că nu exista viitor, nici prezent, nimic pentru care să trăiești și nimic pentru care să merite să lupți. Viața era aceeași luptă zilnică pentru supraviețuire.

Au existat multe momente grele într-o călătorie în care ne puneam viața în joc, dar nu mi-am pierdut niciodată credința interioară că vom ajunge. Cea mai dificilă perioadă, din câte îmi amintesc, au fost cele șase până la opt ore din jurul zorilor de luni, când marea a devenit foarte agitată. Valurile aveau aproximativ opt până la cincisprezece picioare. Este ușor să spun asta aici și oamenii să creadă că mint, dar trebuie să trăiești așa ceva pe o plută: sub un front rece și vânturi puternice pe care le-am estimat la aproximativ treizeci de noduri, pluta urca și cobora violent.

Este ca diferența dintre noapte și zi. Statele Unite sunt o țară a oportunităților: cu cât te pregătești, muncești și te străduiești mai mult, cu atât efortul îți este răsplătit. Am putut să mă dezvolt în multe privințe ca persoană în societate. Sunt foarte fericit. Deși am trăit mai mulți ani în Cuba, consider că experiențele emoționale și de viață pe care le-am avut și de care m-am bucurat în Statele Unite au fost mult mai bogate și mai bune.

Am construit pluta din conducte de irigații. Am obținut la țară conducte lungi de aproximativ cincisprezece picioare și cu diametrul de opt țoli și le-am transportat câte două cu motocicleta până la Havana. Am sudat și etanșat conductele și am construit pluta în formă de catamaran. Am realizat-o acasă la mine astfel încât să poată fi demontată complet și reasamblată, pentru ca autoritățile să nu-și dea seama că era transportată o plută. Am dus pluta demontată în mangrove, am reasamblat-o, am montat dedesubt două roți de bicicletă și am rostogolit-o până la apă.

Sosirea în Statele Unite cu familia lui Raul a fost a treia mea încercare. La prima încercare am fost prins în timpul faptei și închis timp de șaptezeci și două de ore, dar am învățat din acea experiență. La a doua nu am fost prins, însă pluta a început să se scufunde și a trebuit să mă întorc. La a treia am folosit ce învățasem pentru a construi o plută care să nu se scufunde. A rezistat tuturor împrejurărilor fără probleme și am ajuns în Statele Unite.

Momentul salvării a fost cel mai frumos moment din lume, deoarece lăsam în urmă toate situațiile rele, urcam pe un vapor și știam că din acea clipă viețile noastre erau în siguranță. Crezusem în sinea mea că vom ajunge, dar când au apărut navele Pazei de Coastă, toate îndoielile au dispărut în cele din urmă.

M-a făcut să mă gândesc în paralel la ceea ce trăiserăm cu douăzeci de ani în urmă și la situația din Coreea. Am văzut contrastul dintre Coreea de Sud și cea de Nord ca fiind asemănător contrastului dintre Statele Unite și Cuba. În opinia mea, Cuba nu a putut să se dezvolte economic fiindcă propriul guvern o bloca din interior și credeam că ceva asemănător se întâmpla în Coreea de Nord. Mi s-a părut bine ca oamenii din Coreea să compare cele două sisteme și să se gândească la cel care ar putea dezvolta mai bine potențialul uman. După părerea mea, capitalismul nu este perfect, dar oferă mai multe posibilități decât socialismul în privința libertății și a dezvoltării potențialului uman.

După ce am trăit aici douăzeci de ani, dacă aș putea vorbi cu mine însumi din trecut, mi-aș spune: „Trebuie să pleci din nou”, „Trebuie să mergi mai departe” și „Trebuie să ajungi”. Mi-aș da mai mult curaj să continui.

Începutul a fost lent, deoarece a trebuit să ne adaptăm la viața de aici, dar apoi lucrurile au început să meargă bine. Am început ca tâmplar în construcții, apoi am condus camioane și am făcut livrări. Ne-am mutat în North Carolina, unde am lucrat ca tehnician de aer condiționat aproximativ un an și jumătate. După ce ne-am întors în Florida, am condus din nou camioane, iar după ce am părăsit acel loc de muncă am fost angajat ca tehnician AT&T. Încă făceam această muncă la momentul interviului.

Încă de când eram tânăr mi-am dorit mereu să găsesc o altă viață. Viața în Cuba era trăită sub represiune și nu puteai face mare lucru în afară de a găsi orice mijloc posibil de a-ți câștiga existența, fără niciun viitor. Atunci l-am cunoscut pe Jorge, care a călătorit cu noi, și am convenit să construim pluta care avea să ne aducă aici.

Jorge și cu mine am construit aproximativ optzeci la sută din plută, iar Raul ni s-a alăturat în ultima etapă. La început, Jorge și cu mine am luat conducte de pe un câmp de irigații deținut de stat și le-am transportat cu motocicleta lui Jorge la casa sa din Santo Suarez. Am construit aproape toată pluta pe acoperișul casei sale și, după ce am luat legătura cu Raul, am terminat-o împreună, toți trei.

Într-o noapte, după ce plutiserăm patru zile pe mare, am văzut lumini la orizont și am crezut că veneau de la coastă, așa că am început să vâslim. Făceam schimb aproximativ la fiecare cincisprezece minute și am continuat de pe la ora unu, două sau trei dimineața până aproape de ora unu după-amiaza următoare. Atunci ne-au găsit niște pescari aflați într-o barcă. Când barca lor s-a apropiat, câinele nostru, Rommel, a sărit în apă de parcă ar fi vrut să ajungă la cealaltă barcă, dar s-a întors la plută. A sosit o navă mare a Pazei de Coastă din Miami, urmată de o navă din West Palm Beach și de un elicopter. La aproximativ treizeci de mile de coastă, am trecut pe nava Pazei de Coastă din West Palm Beach, care ne-a dus la biroul de imigrare din acel oraș.

Sunt două sau trei amintiri care îmi revin mereu. Când câinele a sărit în apă, nu știam dacă avea să se întoarcă, dar s-a întors și l-am tras din nou pe plută. Îmi amintesc și că, înainte să urcăm pe nava Pazei de Coastă, Raul a aruncat în mare o busolă pe care o obținuserăm dintr-un obiectiv militar. Când echipajul a întrebat ce aruncase, am explicat că promiseserăm să aruncăm busola în mare dacă ne găsea cineva acolo.

Motivele au fost represiunea din Cuba și lipsa unui viitor. Aceea nu era viață. Încă de la treisprezece sau paisprezece ani mă gândeam mereu cum să găsesc un viitor mai bun și să-i ofer familiei condiții de viață mai bune. Credeam că mulți cubanezi gândeau la fel.

M-am bucurat foarte mult când am aflat că Raul pregătea o expoziție despre plecarea noastră din Cuba și din regimul Castro. M-a bucurat că cineva încerca să arate lumii că părăsirea unui sistem și fuga din calea represiunii puteau duce la o viață mai bună în alt loc.

Plecarea noastră a fost grea, iar Raul și Alejandro erau încă copii mici. Chiar și așa, dacă m-aș putea întoarce și spune ceva, aș spune că ar trebui să facem din nou același lucru.